Cea mai veche amintire

cea-mai-vecheAlbastru, verde, auriu si dungulite negre trecand prin fata ochilor mei… coroanele copacilor in miscare, o lume verde in miscare pe un fundal albastru. Aceasta este, cred, cea mai veche amintire a mea…

Ai mei obisnuiau sa ma plimbe cu caruciorul prin parcul dendrologic, iar eu, micuta fiind, stateam cu ochii nedezlipiti de cer. Cateodata ma gandesc ca cerul si copacii si-au imprimat culorile in ochii mei, iar ereditatea n-are nicio treaba cu asta.

Intotdeauna cand ma gandesc la asta, imi amintesc vag de o parte din mine atat de autentica, de simpla si veche probabil de cand s-a faurit acel cer cu norii si copacii lui miscatori.

Cred ca ochii mei sunt facuti din toate lucrurile, din toti oamenii, din toate emotiile pe care le-am privit… sunt doua lumi in miniatura. Nu imi mai amintesc tot ce ei au vazut, insa sunt sigura ca e totul acolo, nu trebuie sa-mi fac griji ca ar lipsi ceva. Si cat privesc mereu se adauga altceva, asa incat, la sfarsit, ochii mei, la fel ca si oricare alti ochi, vor fi dovezi istorice. De fapt, mai mult decat atat, sunt oarecum ca si cutiile negre ale aeronavelor: inregistreaza tot. Atunci va fi nevoie doar de cineva care sa-mi „decodifice” ochii si cand se va intampla asta, lumea mea va exploda din nou, va fi Big-Bang-ul meu personal. Tot ce am vazut, va exista din nou: cerul albastru si copacii lui verzi miscatori si ochii mei ca sa-i priveasca din nou si din nou si din nou, pana ce voi fi observat toate frunzele, toate formele norilor si toate nuantele de verde… pana ce-mi voi fi privit lumea din toate unghiurile. Abia atunci, am sa pot inchide ochii.

Share

2 Responses to “Cea mai veche amintire

  • Exceptional!
    Multa poezie, adanca filosofie!
    Stii… chiar eu eram cel ce ducea caruciorul in acele momente si-mi amintesc ochii tai uimiti… Ce vie poate sa fie amintirea asta!

Lasă un răspuns