„Emotie de toamna” in Retezat, Zanoaga 2010

bu-hu-huu

bu-hu-huu

De ce Retezat? Fiindca ne place, „ne place, place, place” si deja stiti asta! 😀 De ce toamna? Fiindca atunci ne-a palit dorul de munte. De ce emotie? Ei, ca sa explic asta trebuie sa spun o poveste…

Iata-ne la inceputul lunii noiembrie 2010, cu dor de munte. Aceleasi personaje cu care v-ati obisnuit deja – Alex, Paul si cu mine – si pe care le puteti urmari „in actiune” in filmuletul de la finalul postarii. Cu cateva zile inainte (de fapt nu mai stiu daca nu era cu o zi-doua inainte) ne intelegem sa plecam duminica intr-o drumetie de o singura zi pana la lacul Zanoaga. Planul era sa ne trezim in zori, sa mergem cu masina pana la cabana Gura Zlata din comuna Riu de Mori si de acolo sa urcam spre Zanoaga, sa punem de-un „picnic” pe malul lacului si sa ne intoarcem victoriosi pe acelasi traseu pana la masina. Insa soarta s-a gandit sa ne faca o bucurie (totusi n-am sa pun ghilimele 😀 ) sau mai bine zis nestiinta noastra a transformat o zi obisnuita de drumetie intr-un adevarat spectacol… nocturn 😀

Ziua aleasa: 7 noiembrie. Prost, prost, prost din start, iar un om cu pretentii de astrolog (Je) ar fi trebuit sa se gandeasca la asta. Luna Noua  😀 Trebuia sa ma fi gandit ca „in caz ca…” ne prinde noaptea ar fi misto sa avem un „bec” deasupra capului, nu sa ne afundam in bezna! Pentru cine nu stie: Luna noua este momentul in care Luna si Soarele formeaza o conjunctie pe cer, adica Luna se gaseste intre Pamant si Soare si prin urmare nu se vede pe cerul noptii nici sa o cauti cu lumanarea! Dar dorul de munte ma palise acut si judecata mi s-a incetosat 😀

Pe de alta parte, nici prin gand nu mi-a trecut ca ne va prinde noaptea, cel mult inserarea 😀 Traseul urma sa fie de vreo 7-8 ore mers, plus pauze… hai 9 ore, iar dupa calculele mele, la ora la care am estimat eu ca ne vom intoarce, era inca lumina. Si ar fi fost, daca era vara!!! Dar eram in noiembrie si de atunci tin minte cat traiesc ca soarele apune in jurul orei 17 la munte – l-am vazut cu ochii mei cum se scurge printre crestele muntilor! 😀 .

Cu o seara inainte, Alex participa la o petrecere de ziua verisoarei sale. Se intoarce la 4 dimineata, urmand ca noi (doar) la 8 sa ne intalnim sa plecam cu masina spre Hateg. Imi faceam griji ca nu va fi apt pentru drumetie, dar in final a fost mai apt ca mine 😀 Reusim sa ne adunam pe la 9 si ajungem in jur de 9:30 la cabana Gura Zlata. Domnul de acolo, foarte amabil, ne interogheaza sa afle unde mergem (si bine face, invatati-va sa lasati vorba la cabanieri sau salvamontisti cu traseul pe care aveti de gand sa-l faceti) si ne spune unde se afla potecuta care ne va pune pe traseu – „in spatele cabanei, imediat la dreapta spre rau”. OK 😀 Spre rusinea noastra, am cautat-o vreo 20 de minute ca apoi sa descoperim ca era aproape sub nasul nostru…

Dupa cativa metri, potecuta ne duce pana la intrarea in Rezervatia Gemenele, unde stiam bine ca nu avem voie sa intram. Ne uitam nedumeriti unde o fi potecuta ocolitoare si am pierdut si acolo cateva minute bune. Padurea era superba, insa covorul de frunze ruginii de pe jos astupa potecile, iar marcajul pe copaci/pietre mi s-a parut mult mai slabut decat eram noi obisnuiti de cand mergeam pe Retezat. Asadar, in jur de ora 10 si ceva am intrat pe traseu…

Ori nu eram eu intr-o conditie fizica prea buna, ori (sau „si”) faptul ca era foarte cald pentru acea perioada a anului si eu ma imbracasem cu gandul ca voi gasi zapada sus, ma facea sa urc mai greu decat as fi crezut. Insa cand am ajuns sus pe platou (cred ca platoul Rades ii spune) am uitat de caldura si de orice efort fiindca peisajul parea desprins din filmele SF. Totul era bej-auriu si aveam senzatia ca vad dune de nisip, nu munti! Era deosebit si n-am crezut ca poate fi atat de frumos toamna pe munte. Ma asteptam sa gasesc zapada, noroi, insa am gasit dune intregi de iarba uscata si moale, incat imi venea efectiv sa ma tavalesc pe jos si sa uit ca exista si altceva pe lumea asta decat iarba moale! 🙂 Am facut poze acolo, ne-am tolanit putin si pentru prima data am realizat ca sunt sanse mari sa ne prinda noaptea in drumetie…

Pe platou am intalnit un indicator care ne informa ca mai avem o ora pana la lac. Tot acolo era o placuta care ne informa ca pana jos la barajul Gura Apei facem de acolo 2 ore. Hmmm, barajul Gura Apei era la vreo 8 km pe sosea de locul unde lasasem noi masina, insa ce ne-am spus? Traseul pe care am venit era cam slabut marcat si decat sa ne prinda noaptea in padure pe un astfel de traseu, mai bine ne intorceam pe Gura Apei, pe unde, speram noi, drumul pana in civilizatie era mai scurt si mai bine marcat. In fine, ceva de genul asta am gandit noi…

Cum n-aveam de gand sa plecam de acolo pana ce nu ajungeam la lac, am pornit-o la drum. Am ajuns la lacul mult indragit (cred ca am facut toti trei o pasiune pentru Zanoaga), am mancat si ne-am intors inapoi la indicator de unde am pornit-o in pas alert spre Gura Apei. Am gasit o stana mica, fara locatari, am vizitat-o si am ramas uimiti de conditiile in care traiau ciobanii de acolo (veti vedea in filmulet). La plecare desi aproape alergam, nu m-am putut abtine sa nu fotografiez apusul de soare care iti taia rasuflarea!

Intregul peisaj a avut asupra noastra un efect calmant neasteptat: nu eram deloc alarmati sau speriati de faptul ca se lasa noaptea si noi abia ce intram in padurea de brad… ne grabeam intr-adevar, insa eram senini si optimisti. Un moment mi-a scazut optimismul cand am aflat ca Alex nu si-a luat lanterna, deci eram 3 oameni la doua lanterne 😀 Cat am putut am mers fara lanterne, iar cand s-a intunecat de-a binelea am facut un sir indian, cu Paul in fata cautand poteca si marcajul cu lanterna, eu in mijloc si Alex in spate cu cea de-a doua lanterna luminandu-mi si mie calea.

Intotdeauna mi-am imaginat ca m-as c**a pe mine de frica sa umblu noaptea prin padure, insa se pare ca m-am judecat prea aspru: nici cel mai mic fior nu si-a facut loc in sufletul meu. Nu stiu de ce dar ma simteam impacata cu intreaga situatie. Mai nasol era faptul ca deja eram foarte obosita si efectiv imi tremurau picioarele la coborare, asa ca din cand in cand trebuia sa ne oprim. La un moment dat am trait o clipa magica: stand pe jos in „perne” de frunze, am stins lanternele si am privit in sus… era bezna de jur-imprejur, doar stelele straluceau intens, ingramadindu-se una pe cealalta. Cred ca niciodata pana atunci nu m-am simtit mai linistita si mai impacata cu universul. E drept ca nu stiu cum as fi reactionat daca auzeam un lup urland undeva aproape de noi… 🙂 Oricum, baietii nu aveau de ce sa se teama, din moment ce eram eu acolo, eu care citisem un manual de supravietuire (sa fiu sincera, totusi nu l-am terminat)! 😀

Deseori vedeam luminite printre copaci si auzeam caini latrand, invitandu-ne practic sa ne abatem de la poteca, promitand o posibila asezare omeneasca „imediat la vale”… Ne-am pastrat capul pe umeri si am urmat in continuare poteca serpuitoare, cu luminitele aparand si disparand ca ochii Morganei. Cand credeam ca poteca asta va serpui la nesfarsit ne-am trezit brusc „dati afara” din padure intr-un drum forestier. Va imaginati ce bucurosi am fost sa ne dam seama ca e vorba de drumul forestier ce leaga cabana Rotunda de barajul Gura Apei! 🙂

Cum Paul s-a descurcat impecabil la cercetat poteca ascunsa printre frunze si marcajul de pe copaci (traseul era mult mai bine marcat ca si cel pe care venisem) si practic toti trei eram foarte stapani pe situatie, nici nu vreau sa-mi imaginez ce-ar fi insemnat sa ai un om panicat in grup! Alex, cu toate ca fusese la un chef cu o noapte inainte, s-a descurcat minunat. Suntem toti mandri unii de altii pana in zi de azi 😀

Ajunsi la baraj ne-am odihnit putin, fiindca numai 8 ore de traseu n-au fost! Daca in mod obisnuit traseul spre baraj ar fi fost facut in doua ore, imaginati-va ca timpul se prelungeste cand orbecaiesti noaptea prin padure. Eu in asa hal de obosita n-am mai fost demult, de fapt singura parte din corp care urla la mine de durere era cea de la genunchi in jos. Practic, de la ora 10 dimineata mergeam incontinuu iar acum era aproape ora 21. In alte conditii ma gandesc ca 11 ore de traseu n-ar fi fost atat de obositoare.

Aici ne-am facut plan sa vorbim cu oamenii de la baraj, sa ne duca cu masina pana in locul unde o lasasem pe a noastra (la intersectia soselei cu drumul ce duce la cabana Gura Zlata). Insa se pare ca picioarele noastre trebuiau sa mai indure inca 8 km fiindca nimeni de acolo nu putea sa-si paraseasca postul. Am luat-o pe jos pe serpentine, mergand intr-un rand leganat de parca am fi fost personajele din Vrajitorul din Oz, cu singura deosebire ca probabil aratam ca niste jivine haituite si obosite. Dupa vreo 3 km cateva masini au trecut pe langa noi, fara gand sa opreasca la insistentele noastre. In final, un tip (cu care in alte conditii nu m-as fi suit in masina veci) s-a indurat de noi si ne-a luat. Cand am ajuns la masina noastra, am crezut ca l-am apucat pe Dumnezeu de-un picior! 🙂

Cu asta s-a terminat isprava noastra pe care n-as putea spune ca nu i-o doresc nimanui, fiindca starile prin care am trecut si peisajele pe care le-am vazut au fost uimitoare, iar in alte conditii nu cred ca le-as fi simtit la fel. INSA mai multa prevedere si planificare recomand intotdeauna! 🙂 Noi probabil am fost norocosi, ca in multe alte dati de altfel.

In continuare, va invit sa vizionati filmuletul:
Lacul Zanoaga 2010

Enjoy! 🙂

Share

Lasă un răspuns