Fața de masă

Vechitura ceea mă privea aspru, cu ochiurile mijite. Duhnea greu, a stătut, iar cireșele-i brodate păreau trecute, amare. Mai încolo, două, trei pete – pesemne că mâncase bătaie de la cineva… Tare aș mai fi bumbăcit-o și eu acum, cu sete!

Iată-ne singure-n casă, eu și fața de masă. O primisem c-o zi înainte, de la bunica. Ea o primise de la mama ei, care o primise și ea de la mama ei. Și acu’ ajunsese la mine, cea mai mare dintre nepoate, ”speranța familiei”.

Eram de câteva ore în casa bunicii. Spălam vasele în bucătărie și mă așteptam să mă ”lovească” dintr-un moment într-altul. Dar a fost prima dată în ultimii ani când bunica nu mi-a vorbit de prunci. Acei prunci pe care ar trebui să-i aduc io pe lume, degrabă, ca să-i vază și să moară liniștită. De fiecare dată o rugam să se mai țină oleacă vie, că pruncii nu-s pregătiți…

Înainte să plec de la ea, îmi întinde fața asta de masă… ca o plasă! Niciodată mâinile mele nu mai ținuseră un obiect care să cântărească atât de mult! Au început să-mi tremure brațele, mațele și creierii.

Iar acum mă privea… Am luat plumbul cela și l-am ascuns în dulap. Am gravitat în jurul dulapului toată ziua. M-am enervat. Am scos fața din dulap și am băgat-o înapoi de zeci de ori, până am obosit. Nu se mai putea așa! Trebuia să iau o decizie o dată și pentru totdeauna!

Ș-atunci am hotărât s-o spăl. S-o spăl bine de tot…

Share

Comments are closed.