Prima drumetie in Retezat (2009)

Dragii mei,

Nu demult am prins gustul drumetiilor pe munte… Intotdeauna mi-a placut sa colind aiurea prin natura, insa pana in 2009 nu m-am dus niciodata mai multe zile pe munte cu cortul in spate si tot bagajul dupa mine. Stiti cum se spune, prima experienta nu o uiti niciodata, si asa este: drumetia din 2009 este una dintre cele mai frumoase amintiri pe care le am.

In perioada 30 iulie – 1 august 2009 am realizat prima drumetie „serioasa” pe Retezat impreuna cu sotul meu Paul si prietenul nostru Alex. Alti amici nu s-au incumetat sa vina cu noi cand au aflat ca nu pot ajunge cu masina pana la destinatie ci trebuie sa parcurga cativa km buni pe jos : )) Asta este, fiecare cu placerile si inclinatiile sale interioare. Destinatia noastra? Inima Retezatului: lacul Bucura.

Asadar, de la birou m-am trezit in varful muntelui! Conditie fizica slaba (cel putin eu, ca baietii erau in forma), experienta pe munte zero, echipament slabut… dar noroc cat incape! Am prins o vreme superba, starea noastra de spirit era mai mult decat extraordinara si ne-am descurcat minunat pentru niste incepatori. Am strabatut multi km pe jos si am facut urcusuri spectaculoase, iar celor cu care ne-am intalnit pe traseu nu le-a venit sa creada ca suntem pentru prima data pe munte. Eu nu stiu de unde am prins atat de multa putere, nu ma simteam obosita deloc, imi venea sa merg, sa merg si sa tot merg…. Cred ca adrenalina imi invadase toate celulele. Ceea ce m-a impresionat incredibil este ca am descoperit ca muntele are un efect terapeutic asupra mea si cred asupra oricaror minti agitate. Nu aveam timp sa ma gandesc la ce a fost si ce va fi, la probleme sau la orice alte chestii cu care imi ocup frecvent creierii ci pur si simplu traiam in prezent, atenta fiind unde imi pun piciorul si pe ce imi sprijin mana! Asta e cel mai bun lucru care m-a invatat muntele: sa traiesc in prezent.

Fiindca am pus foarte putin text in filmulet (vezi la finalul postarii), m-am gandit sa va povestesc cum a fost, atat cat imi amintesc si consider ca ar fi important de stiut, mai ales pentru cei care vor sa ne calce pe urme.

Traseul nostru a fost urmatorul (la sfarsitul filmuletului aveti harta marcata pe unde am fost):

Prima zi: Simeria – Carnic (cu masina pana aici) – Refugiul Gentiana – Lacul Bucura

Cel mai scurt si mai usor drum spre inima muntiilor Retezat, de la mine din Simeria, este traseul spre barajul Gura Apei – Rotunda – Poiana Pelegii si in 2 ore de aici (poate si mai putin) esti la Bucura. Insa de ce sa mergem noi pe drumul cel mai scurt, cand intentia era sa vedem cat mai mult? Asa ca am luat-o pe traseul de la Carnic. Fiindca a trecut ceva timp, nu mai tin minte toate detaliile calatoriei si imi pare rau ca nu le-am scris chiar atunci (voi sa o faceti daca mergeti undeva, sunt de nepretuit!). Insa am ramas cu senzatia ca drumul de la Gentiana pana in curmatura Bucurii a fost taaaare lunnnng. Foarte frumos, dar lung, cel putin pentru niste incepatori. Curmatura Bucurii a fost „proba de foc” pentru mine, aveam impresia ca sunt un melc cu casa in spate si urc pe un perete perfect vertical 🙂 Nu stiu sa va spun care era inclinatia pantei, puteti cauta pe net – acum sunt sigura ca nu era chiar asa negru dracu, insa pentru mine a fost ceva nemaintalnit pana atunci, deci mi-a ramas in memorie ca un zid formidabil pe care insa l-am urcat si l-am coborat cu brio! Si nici nu am cuvinte sa va povestesc ce priveliste superba se intindea in fata noastra cand am ajuns sus si vedeam Bucura pentru prima data. Merita orice efort!

Am campat la Bucura cu ceea ce NU se pot numi „corturi” 🙂 Aveam practic niste „foitze” cu care e ok sa te duci pe malul Muresului la un gratar, insa in niciun caz pe munte! Tineti minte ce va spun: investiti intr-un cort ca lumea daca nu vreti sa va inghete fundu pe munte si sa aveti cea mai umeda si nelinistita noapte din viata voastra! Investiti in echipament serios daca va apucati de asta (bocanci, cort, saci de dormit, rucsaci, primus, etc.), chiar daca sunt scumpe… luati-le pe rand ca merita! Nu va riscati sanatatea si pana la urma viata, pe munte cu un echipament neadecvat.

A doua zi: Bucura – Saua Judele – Lacul Zanoaga

Cum va spuneam, am avut o noapte naspa in corturi si nu stiu de unde aveam forta de a face haz de necaz de toata situatia… Acum ma gandesc ca nu era de gluma, daca dadea o ploaie, eram fiii… ei. A doua zi dimineata am iesit ca soparlele la soare si ne-am intis pe-o stanca plata ca sa ne revenim.

Pe parcurs ne facusem niste tovarasi de drum, o tipa (o mama) din Cluj care venise singura pe munte (cat curaj!) si un tip din Hateg. Foarte simpatici si de treaba amandoi si mai ales cu experienta. Acum ma gandesc cat misto or fi facut de noi in mintile lor vazandu-ne asa lesinati dupa noaptea dormita in „corturi”. Sunt sigura ca si daca dormeam in folia de supravietuire sub cerul liber, tot imi era mai bine decat in cort! 🙂 Dar pe vremea aia nu stiam eu ce-i aia folie de supravietuire… termeni abstracti…

Ne-am luat micul dejun, am lasat „corturile” si bagajul in urma si am pornit cu cei doi tovarasi noi, la drum spre lacul Zanoaga, cu gandul sa ne luam pranzul acolo. In viata mea n-am vazut atatea lacuri intr-un singur loc! Efectiv era imparatia lacurilor si toate aveau nume de fete (Ana, Viorica, Lia, etc.). Exploram un teritoriu mirific in care se auzea doar vantul si… masculul Kiki. Masculul Kiki era numele „de cod” pe care l-am dat marmotelor, care scoteau un sunet asemanator pasarilor! Nu stiu sigur de ce, dar marmotele devenisera „emblema” noastra, dupa cum veti vedea si in filmulet.

Curmatura Bucurei mi s-a parut prunc pe langa Saua Judele! De jos, nici nu vedeam bine infima carare pe care urma sa urc, ca sa trec in partea cealalta a muntelui, spre Zanoaga. Va spun, ma simteam ca in Misiune Imposibila. Cu toate astea, am reusit sa reduc vaitatul la minim, astfel incat baietii au fost foarte impresioanti de vitejia mea! De multe ori, eu eram in fata plutonului, pentru a deschide drumul (daca n-am pe nimeni aici pe net sa ma laude, sunt nevoita sa o fac eu, ca sa prezint faptele asa cum au fost! 😉 ).

Am urcat Saua si de acolo am parcurs un platou cu un peisaj superb (cred ca o sa repet asta de multe ori – „peisaj superb” :D), unde ne-a biciuit soarele si vantul in voie – daca umblati pe munte, luati-va crema protectoare cu SPF ridicat si ceva de acoperit capul si bratele. Desi am avut o sapca, ideea proasta a fost ca mi-am prins parul si mi-au ramas descoperite urechile… si mi le-am parlit, daca va vine sa credeti (acolo nu ma dadusem cu crema si am o piele alba ca spuma laptelui). In plus, imi place atat de mult apa incat eram vesnic cu labele prin vreun tau si evident am atras soarele ca un magnet pe mainile mele care nu au ezitat sa-si schimbe culoarea rapid! 😀

De acolo am inceput coborarea spre Zanoaga. Dupa Saua Judele, traseul mi s-a parut foarte usor. Lacul Zanoaga este atat de frumos si cred ca nu am avut sansa pana atunci sa iau pranzul intr-un loc mai minunat! Am intalnit acolo si o gasca de magari, care au avut nesimtirea sa ne intampine cu cateva… gaze, sa spunem 😀 Ei, ce mai tura-vura, ideea este ca ne-am simtit minunat. De acolo, ne-am intors pe unde am venit la locul de campare, unde urma sa avem o noapte la fel de umeda…

In timpul noptii, daca n-ai somn si esti prost dispus, poti incepe sa „auzi lucruri”… cum ar fi miscari suspecte pe langa cort. Eu am auzit toata noaptea iar la un moment dat, super-paranoica, l-am convins pe Paul sa iasa afara, cu lanterna si toporul, fiindca ceva „adulmeca pe langa cort”. Se pare ca era doar Alex care „adulmeca” o modalitate mai buna de a-si proteja cortul de umezeala (n-am sa va spun ce idei traznite ne-au venit)… In fine, a fost o alta noapte de pomina!

Ultima zi: Bucura – Tau Portii (spre Vf. Retezat) – Valea Stanisoara – Cabana Pietrele – Carnic – Simeria

Cu regret, ne-am impachetat lucrurile in cea de-a treia zi fiindca urma sa ne intoarcem acasa. Ne-am hotarat ca nu se poate sa ne intoarcem pe unde am venit, fiindca vrem sa vedem peisaje noi. Am consultat harta (da, aveam! la capitolul informare stateam bine) si am hotarat sa mergem spre Vf. Retezat, cu gandul sa mergem pe creste pana la cabana Pietrele. Cu gandul, intr-adevar am mers pe creste, insa cu corpul am strabatut de fapt valea Stanisoara 🙂

Dupa Taul Portii, o bucata buna din drum am putut admira de la inaltime (adica de pe o potecuta ingusta care serpuia pe marginea prapastiei si care era drumul principal) rezervatia stiintifica Gemenele, cel mai virgin loc din muntii Retezat si unde evident, turistii n-au ce cauta (presupun ca acolo e Raiul).

Pe potecutza ne-am intalnit cu un grup de baieti de Bucuresti, unul din ei vadit enervat si contrariat intrebandu-ne „unde e minunea?!”, fiind dezamagit de Retezat. Noi, extaziati fiind de frumusetea muntelui, nu stiam cum sa scapam de aceasta „sursa negativa de energie”, adica bucuresteanul enervat ca sunt prea multi bolovani in Retezat! Intr-adevar erau acolo suficienti bolovani cat sa umple toate gropile din asfaltul capitalei. Retezatul e un munte „pietros”, insa cred ca e infinit si de nedescris mai bun decat o priveliste formata din blocuri gri dintr-un cartier oarecare…

Dupa asta, am ajuns la poalele faimosului varf Retezat, am mancat si ne-am tot uitat la el, socotind situatia in mintea noastra. Ne-am spus ca suntem destul de obositi si cu bagaj (si putin contra-timp) ca sa urcam varful si sa mergem toata ziua in bataia soarelui pe creste. Asa ca am tras cateva poze cu varful si l-am lasat pentru a-l escalada alta data (dintre noi, Alex cu tatal sau au si facut-o vara trecuta).

Am coborat in valea Stanisoara si… coborarea asta e o alta poveste! Pe scurt: respectati traseul marcat, nu va aventurati pe pamant nebatut de piciorul omului, fiindca va trebui sa-l bateti voi si asta ia timp si nervi! 😀 Ideea de a strabate valea a fost foarte buna, fiindca la un moment dat ne-am bucurat de umbra si de compania raului, ceea ce era esential pentru noi: sa avem apa de baut!

Dupa cateva ore bune de mers am ajuns la cabana Pietrele unde sincer nu mi-a prea placut… Accesul fiind relativ usor acolo (ca si in Poiana Pelegii), deja te poti „bucura” de o oarecare forma de civilizatie… Inauntru in cabana nu am intrat, ca sa va pot spune ce conditii sunt, m-am bucurat doar sa gasesc un magazin mic de unde sa-mi iau biscuiti. Erau destul de multi turisti acolo si noua situatie, „agitata de civilizatie”, in care ma gaseam m-a facut sa-mi doresc sa fug inapoi pe varful muntelui 😀 Insa asta era exclus, cu atat mai mult cu cat se adunau cativa nori negri si incepuse sa picure. Ne-am pus pelerinele de ploaie (ooo da, aveam! Sa nu va puna pacatul sa plecati fara ele la voi pe munte) si ne-am facut nevazuti in padure.

De aici am gasit un drum forestier care ne-a dus pana la Carnic. Asta a fost singurul moment din toata excursia noastra, cand ne-a plouat cu galeata! Am avut noroc ca nu ni s-a intamplat asta pe munte, fiindca situatia ar fi devenita nasoala. Cantand in ploaie am ajuns la Carnic, am luat masina lui Alex in primire si am plecat spre casa, mai linistiti si impacati cu existenta si cu sufletele maaari si luminoase! 🙂

De atunci am invatat cateva lucruri despre munte, mi-am cumparat echipament (inca mai am de luat unele lucruri), am mai facut cateva drumetii si am de gand sa fac asta de cate ori am ocazia…

Va invit sa urmariti filmuletul aici:
Retezat 2009 – episodul 1

Urmeaza sa mai fac o postare cu episodul 2: drumetia din 2010 de pe Retezatul Mic, pentru care am deja filmuletul facut si mai trebuie doar sa scriu povestea. In plus, as vrea sa ma fac si alte filmulete, de exemplu cu drumetia din noiembrie 2010 de la Zanoaga unde am facut niste poze de vis! Revin, asadar… 🙂

Vizionare placuta! 🙂

Share

Lasă un răspuns