Fac parte dintr-o comunitate al cărei lider nu ratează ocaziile de a promova sănătatea prin mișcare în județul Hunedoara. O comunitate formată în jurul pasiunii pentru dans și/sau fitness, pasiune întreținută și stimulată de acest Om, cu totul deosebit. Chiar dacă ar merita să-i rostesc numele de o mie de ori în semn de admirație, acum n-am să-l pronunț – are prea mult bun-simț și o prea mare considerație pentru grup ca să ne reproșeze vreodată ceva și știu că nu va adera la gestul meu, acela de a scrie cele ce urmează, gest pe care mi-l asum (sper doar că nu-i voi cauza un prea mare disconfort…).
Săptămâna trecută, instructorul nostru ne-a semnalat un eveniment public la care eram invitate, unul care dorea să ilustreze beneficiile pe care mișcarea le are asupra fizicului și psihicului și să impulsioneze cetățenii în a se apuca de un sport, la alegere. Cu alte cuvinte, era momentul nostru să arătăm cât de mulțumite suntem cu sportul pe care l-am ales, cât de fericite suntem să ne aflăm săptămânal împreună la sală și să lansăm astfel, indirect, și altora invitația de a ni se alătura. Mai mult, era una din rarele ocazii din an în care ne puteam arăta public aprecierea și recunoștința pentru instructorul nostru, susținându-i munca și cauza.
Din păcate, de la an la an evenimentul este tot mai slab organizat și mediatizat, dar nu asta doresc să subliniez. Ce m-a durut a fost lipsa multor colege de-ale mele. O lipsă pe care nu vreau s-o trec cu vederea și despre care vreau să cred că nu are a face cu aprecierea lor pentru instructorul nostru. Mă tem că are a face cu altceva – cu o mentalitate defectuoasă, cu o îngustime a minții care se reflectă încă în comportamentul unor membri ai comunităților din provincie.
Evenimentul a fost programat la ora la care noi oricum obișnuiam să ne întâlnim la sală și, de obicei, sala este plină, ceea ce înseamnă vreo 30-50 de fete per ședință, dacă nu greșesc (în total cred că suntem mai mult de 200 de femei care practicăm această formă de sport, cu acest instructor). Ei bine, când aceeași activitate s-a mutat în centrul orașului, dureros de multe colege nu au venit. Doar câteva, pe care le puteai număra pe degete, au fost acolo și au dansat cu emoție pentru a-și promova pasiunea și pentru a-și susține instructorul, iar alte câteva au fost în public și au încurajat prin ovații, ceea ce a făcut mult pentru psihicul primelor!
Vă-ntreb, fetelor care puteați veni dar n-ați făcut-o, unde ați fost? De fapt, nici nu contează unde ați fost, contează că n-ați fost acolo unde era nevoie de voi. Nu scuz scuze de genul ”Am avut programare la…”, pentru că în alte condiții nici nu v-ați fi programat altceva la ora la care veneați negreșit la sală! (Nu vorbesc însă despre fetele care au avut motive solide din pricina cărora n-au putut participa.)
Vă-ntreb, în continuare, ca să vă-ntrebați pe voi înșivă (pentru că nu mie îmi dați socoteală și nici măcar instructorului nostru): vă este rușine să fiți văzute făcând mișcare, transpirând pentru a vă menține corpul sănătos? Vă este rușine să fiți văzute fredonând melodiile pe care avem coregrafie, simțindu-vă bine în corpul vostru, chiar dacă nu-i tocmai corpul pe care îl visați? Vă temeți la gândul că sunteți judecate și arătate cu degetul (de către oameni care nu mișcă un deget în sprijinul corpurilor lor) fiindcă… Fiindcă ce? Fiindcă dansați?! E rușinos să fii văzut dansând sau făcând o altă formă de mișcare? (Dar nu e rușinos să dai bir cu fugiții când echipa are nevoie de tine?) Rușinea a învins în voi rațiunea și solidaritatea? Păcat, mare păcat…
Profund dezamăgită,
colega voastră,
Diana
