Mie imi place astrologia. Citesc carti, trag concluzii din practica si probabil urmez un drum pe care multi alti pasionati ai astrologiei l-au urmat in mod firesc la randul lor. Inca sunt la stadiul la care propria harta natala ma preocupa in mod constant, mereu imi spune ceva nou despre mine, ceva caruia inainte nu puteam sa-i dau forma sau culoare, insa cu instrumentul numit astrologie, am reusit sa o fac. In acest stadiu, astrologia ma ajuta sa constientizez mereu cate ceva din mine, sa-mi explic fenomene pentru care altfel mi-ar lua ani de zile sa le inteleg rostul. As putea spune ca astrologia ma ajuta sa economisesc timp pretios din viata mea, ma ajuta sa inteleg.
Intr-o zi descopar o carte foarte buna si ma apuc sa o studiez. Citesc despre aspectul X dintre planeta A si B, pe care il am si eu in harta, si exclam, bucuroasa ca cineva a redat in cuvinte atat de bine ce era in mine, „Daaaaa! Exact asa este!”. Apoi iau rand pe rand toate elementele din harta si ma descopar in fiecare. Autorul, era intr-adevar un astrolog cu multa experienta, scrisese o carte buna si eram fericita ca ea era in posesia mea. Las cartea deoparte, ma uit mandra la harta mea, ca la o comoara pretioasa, apoi, ca si cum m-as fi uitat intr-o oglinda, mi-am spus: „Ia’ te uita! Deci asta sunt eu”. Ma simteam ca si cum tocmai pornisem intr-o cruciada, o misiune sfanta in care urma sa ma descopar pe mine insami. Daca m-as fi uitat intr-o oglinda, la propriu vorbind, probabil ca aveam si o privire stranie, asemanatoare cu cea a fanaticilor religiosi.
Fenomenul acesta mi s-a intamplat de multe ori de cand studiez astrologia. Insa intr-o zi mi-am dat seama ca eram atat de entuziasmata si de „prinsa” de ceea ce descopeream incat, culmea, pierdusem cel mai important element al ecuatiei: pe mine insami!
