Aventură în PădureNime

Oprește aici! O luăm la pas, zice. Către unde, întreb iute ca săgeata-n căutarea unei ținte, ca bâta în căutarea unei bălți… Ne știam de atâta vreme și eu încă întrebam, din reflex, unde mergem [cu cine, când, pentru cât timp și de ce]. Cu ea, nu știai niciodată unde mergi [darămite cu cine, când, pentru cât timp și de ce!], știai doar c-ai să ajungi… și nu neapărat cu bine, în sensul așteptat al cuvântului, ci într-un alt fel de BINE, care nu poate fi gândit, ci doar trăit.

Născută în luna lui Marte, c-un luminător în Pești și altul în Berbec, Roxanei i te supui smerit, fiindcă vrei, fiindcă prin toți porii ei pare să-ți promită mântuirea. Și, uite așa, invariabil, te pornești după ea, cu un doamne-ajută-n gând…

Unde suntem?, insistam eu să mă-mpământez. În Lelese, zice. Ce căutam acolo, două femei și-un soi de bichon, n-aveam să știm, ci să descoperim. Las mașina-n drum, la lizieră, și dau să-mi acopăr trupul cu ceva. Dă-i pace!, zice, ne bronzăm din mers. Și, ne pornim, așa, despletite, precum plecaserăm de la scaldă, din Cinciș, pe-o cărare ce numai bătută de soare nu era… Dar, noi ne bronzam, prin mansarde [ale imaginației], mai ales eu, bibelo’ de porțelan. Cinșpe minute mai încolo, măcăi ca să nu tac: Oare om găsi vreun ochi de apă pe aici? Nici nu-mi termin vorba că plonjăm într-o poieniță. În față, un țarc; în stânga, schița unei cărări abrupte; în dreapta, drum forestier. Ne uităm una la alta și, fără o vorbă, luăm hotărârea când, de nicăieri, apare omul…

Omul cu oile, oile c-un câne, câinele [nostru], hopa sus, în brațele stăpânei, cu limba atârnându-i până la genunchi [ai ei], amintind de-un gând de scaldă… ‘Ncotro?, strigă ciobanul. Căutăm un loc de scaldă, zicem. Perplexitate. Îl văd, apoi, cum își mână gândurile-n țarc și-și limpezește privirea cât să ne ghicesc pe noi în ea: două tute despuiate ș-un câne cu pedigri vor loc de scaldă în pădurenime. Ieste loc, dară! Vedeț’ releu’ ‘cela de ‘colo? Vedem. No, ‘colo-i șî apă, vi-ț’ putea răcori.

Stâlpul lucea peste pădure ca un miraj într-un pustiu verde, ca steaua în vârful bradului, ca apa din sticlele uitate în mașină. Și, cum noi aleseserăm deja, intuitiv, cărăruia abruptă a oilor, nu rămânea decât Să tăt mereț’, cu stâlpu-nainte! Amin. După care, omul mimă niște sfinte cruci, cum cerea, de altfel, situația de față.

Grija, am scăldat-o bine de tot într-un – În sfârșit! – obiectiv.

Cărarea ne-a luat în primire și s-a dovedit mai îndrăzneață decât părea! I-am făcut jocul, ne-am pus capră, ca să putem urca. În șlapii ăștia o să-mi rup picioarele, zic, și-i dau jos. Ea avea teniși și ar fi urcat bine cu ei dar, în secunda următoare, s-a lepădat de încălțări. Desculțe și-n curu’ [aproape] gol, ne plimbam nestingherite prin pădure, când Amur [câinele] țâșnește, de pe unde nici nu-l bănuiam, lătrând vrăjmășește. Cărarea băltea într-o vale, prin stejăriș, un loc numa’ bun de scaldă pentru… Mistreți!!!

Înainte, spre necunoscut sau înapoi, spre mașină, aceasta era întrebarea. Dintr-o privire, ne-nțelegem. Câinele, hopa sus, picioarele la spinare și… Cu stâlpu-nainte!!!

Ieșim din pădure, soare. Am urcat capră dar n-o să cobor zebră!, hotărăște Roxana și, dintr-o mișcare, vezi-i sutienul unde nu e! Mă uit la tălpile ei desculțate, murdare, vătămate, mă uit la textila mea, arunc o privire în jur… nimeni! Dar, ar putea fi… iar mistreții nu păreau la fel de înspăimântători ca Nime din pădurenime. Ei, asta e! Jos textila. Ți-am zis că ne bronzăm!, râde.

Romanele citite, spectacolele trăite, imaginile care ne-au mișcat, cuvintele care ne-au intrigat, toate urcau cu noi, la pas; doar următoarea idee năstrușnică o zbughea câțiva metri mai la deal, ca să strige de acolo, veselă: Hai, prinde-mă! Mai jos, împunsăturile, urzicăturile și au!-urile stăteau mărturie că nu ne-am pierdut definitiv în lumea ideilor. Bălăriile, însă…

Unde-i cărarea?, întreb, căutând să reînnod firul cu realitatea. Stâlpu-i în față!, răspunde ea, înaintând vitejește prin bălării. După o jumătate de oră, asudate și însetate, ajungem. La releu, nici urmă de apă. Nu pot să cred!!!, zice, dar nu despre apă… Se uită în jur, nevenindu-i a crede… Asta-i… asta-i Bunila! Tu, femeie, am ajuns în Bunila!!! Chiuiturile, hohotelile noastre și pișatul lui Amur stropeau ritualic stâlpul călăuzitor. Iaca, din vorbă-n vorbă, făcurăm kilometri buni, desculțe… nu știam câți, noi luaserăm dealul pieptiș. Că tot veni vorba de piept, Textilele, sus!, zic, precaută.

Era musai să ne adăpăm, așa că ne-am dus din poartă-n poartă, doar om găsi vreun gospodar care să-și facă pomană cu noi. O căsuță arhaică ne-a făcut cu ochiul. Dincolo de gărduțul de lemn, un nene c-un furtun în mână… Apă!!! Omul care trudește peste săptămână, duminica se hodine, firește! Al nostru, umplea cu apă o piscinuță gonflabilă ca tot orășeanul transmutat, în weekend, la țară.

Și, cum strunea el, așa, vărsătoricește, furtunul, închipuindu-se plutind în apele primordiale, portița se deschide. Pe cărare, Bună ziua! Ham-ham!, se târăsc creaturi mitologice, două sirene și-un câne. Ham! Ne scuzați că dăm buzna… Perplexitate. Omul cască ochii și, nu știu de ce, am un déjà vu, văd limpede ca-n oglindă: două tute despuiate ș-un câne cu pedigri vor loc de scaldă în pădurenime. Bună ziua!, insistăm, de parcă nu era deja bună! ‘Mnă ‘ziuu, săru-mânuțele! zice, într-un final, și scapă furtunul care începe să-i danseze șerpește la picioare.

Da’ ce frumos ați rânduit p’aici! O, da’ ce piscină cu motive tradițional marine aveți. O, da’ ce apă rece… o să ne dați. Găsim un buștean, ne așezăm una-ntr-alta, cu câinele-n brațe. Bălea. Gospodarul își amintește brusc de furtun, îl ia, se scutură și se-ntoarce-n transă, ca și cum noi nici n-am fi fost. O să ne uscăm… remarcă Roxana când, din casă, apare cineva. Noi, drepți, să ascultăm sfânta apariție…

Femeia se priponește-n prag cu ochii viu holbați la noi, ochi de gorgonă care, numaidecât, ne-ncremenesc; pe noi, pe câine, pe gospodar, pe bale… Doar apa îndrăznea încă să curgă primordial. Portalul deschis spre universul paralel din mintea femeii ni-l înfățișa pe omul ei într-o orgie cu două sirene [ș-un câne], pângărind piscinuța cumpărată din ultimele ei economii. Nici aici, mă?! Nici aici, n-am pace cu tine, mă?!, pare să-i șoptească șerpește.

Ham! rupe Amur vraja. Bună ziua!, rânjim noi cu buzele uscate. ‘Mnă ziua… zice femeia, clipind, în sfârșit, dându-i gospodarului dezlegare la aer. Noi am trecut dealul de la Lelese, rostește Roxana rar [prea rar]. Noi căutăm aaapă…  Apă?, repetă femeia neîncrezătoare, moment în care începem să turuim cum am ajuns noi de pe malul lacului Cinciș la Lelese cu mașina și pe jos la Bunila, prin bălării.

Femeia se-mbunează pe dată, intră-n casă și iese c-o cantă de apă. Luați de aci, să vă răcoriți! Amur dă recunoscător din coadă, plesnim și noi de două ori din cozile solzoase, mulțumim și ne cărăm afară din ograda omului, lăsându-l sub vraja mării sau a gorgonei, nu vom ști niciodată.

La ieșirea din sat, pancarta turistică ne anunță: AVENTURĂ ÎN PĂDURENIME!. Mie îmi spui?, râd și cercetez harta care ne indică un drum forestier de vreo 16 km, cel care ne-ar duce înapoi, de unde am plecat. Și, uite așa, ne-am întors… cu BINE!

Va urma…
(”Ce BINE-i !”)