Retezatul Mic (2010)

cu rucsacul in spate

Asa cum am promis, revin cu episodul 2 si anume a II-a drumetie importanta pe Retezat.

O prietena m-a intrebat, dupa ce a citit postarea despre prima drumetie pe munte, de ce nu am scris lucrurile astea pana acum? Ei bine, fiindca nu sunt un veritabil om al muntelui si mi-am zis ca ceea ce as sti eu sa prezint nu cantareste prea mult… N-am limbajul format, nu stiu detalii tehnice, cu geografia stau cam prost (dar daca am harta sunt cat de cat safe), deci cu ce-as putea fi de folos, in afara de a-i face pe profesionisti sa rada in hohote? Insa mi-am amintit cum cautam eu povestiri pe net despre traseele care ma interesau si cat de mult conta orice informatie obtinuta, pentru a-mi face o idee despre ce ma asteapta si atunci m-am pus pe scris. Evident, descrierile sunt subiective, fiecare poate trai o experienta diferita in acelasi loc, dar oricum n-am sa las detaliile si amintirile astea sa se piarda (simt ca unele detalii incep sa se cam estompeze deja!), mai bine le scriu aici pentru oricine are dorinta sau nevoia de a le citi. Daca aveti nevoie de detalii mai specifice despre vreun traseu pe care l-am facut, nu ezitati sa-mi scrieti si am sa incerc sa va ajut cu informatii atat cat pot.

Incepand cu 2009, am vizitat Retezatul mai des, insa doar in drumetii scurte de o zi, iar episodul de acum se intinde pe cateva zile. Am facut din nou un filmulet, imediat ce m-a intors de pe munte, iar link-ul spre el il gasiti la finalul postarii. Pana una-alta sper sa aveti ragazul de a citi povestea care il insoteste, pana la capat 🙂

Asadar, vorbim despre aceeasi trupa de trei marmote: Alex, Paul si cu mine. Cand? 14-17 septembrie 2010. Destinatia? Retezatul Mic.

Fiindca “atacasem” deja muntele de cateva ori dinspre Nord (adica dinspre Simeria), ne-am spus ca trebuie sa-l atacam si din Sud (dinspre Petrosani), unde am inteles ca vom aborda un altfel de teren, usor diferit de cel cu care ne obisnuisem, numit Retezatul Mic.

Intre timp, ne cumparaseram corturi ca lumea, “de firma” (incepeam sa ne familiarizam si cu producatorii de echipament montan :D), rucsaci rezistenti, bocanci mai zdraveni, primus si alte ustensile necesare, mai ales dintre cele a caror lipsa data trecuta ne-a marcat, ca sa zic asa. Tot intre timp, eu citisem pe nerasuflate un ghid de supravietuire si in plus eram lipita de tv la toate emisiunile lui Bear Grylls de pe Discovery. Baietii faceau uneori misto de toata aceasta sete de cunoastere montana care a pus stapanire pe mine, insa teoretic eram cea mai instruita dintre ei… 😀 Teoretic, stiam inclusiv sa ma apar de urs si inca sper ca proba practica nu o voi da niciodata!

Pornim cu masina din Simeria spre Petrosani, taica-meu conducea, urmand ca la plecare o alta masina (cea a mamei lui Alex) sa ne astepte in alta parte. Ideea era sa nu mai depindem de o masina lasata undeva, ca sa fim obligati sa ne intoarcem acolo, ci sa putem veni pe-o parte si sa ne intoarcem pe alta. Adica, urma sa urcam dinspre Campu lui Neag (Petrosani) si sa ne intoarcem pe la barajul Gura Apei (Hateg). In felul asta reuseam sa acoperim zona Retezatul mic. Hmmm, tentant traseu si frumos pentru 5 zile… daca am fi reusit sa-l ducem la bun sfarsit! Iata cum l-am redus la 4 zile:

Ziua 1: Simeria – Petrosani – Uricani – Campu lui Neag – intersectia “minune” (cu masina pana aici) – Cheile Butii – Cabana Buta

Eu fiind “stapana hartilor” si informator sef, stiam ca undeva dupa Campul lui Neag, pe dreapta, se face o intersectie spre Cheile Butii – Cabana Buta. Nu stiu de ce nu m-am gandit ca ar putea fi nu doar o intersectie ci mai multe care sa duca in aceeasi zona… Asa ca hop-tzop, il pun pe taica-meu sa opreasca la prima intersectie spre dreapta care indica spre zona ce ne interesa – cabana Buta, unda urma sa innoptam in acea seara. Oprim, ne luam ramas bun de la tata care se uita la mine cu inima stransa de emotie.

Am pornit la pas pe drumul de tara ce se intindea inaintea noastra. Dupa cativa metri ne-am dat seama ca s-ar putea sa fi incarcat bagajele cu mult prea multe lucruri. Bagajul de acum nici nu se compara cu cel de anul trecut… acum avem rucsaci mai incapatori! Atunci era iulie si aveam putine lucruri, acum era septembrie si ne asteptam la o vreme mai capricioasa asa ca aveam cu noi si haine groase pentru seri reci (sau posibila zapada). Pe de alta parte, trebuie sa recunosc acum ca am exagerat cu mancarea 😀 Am trait ca regii in fiecare seara, puteam alimenta inca 3 oameni pe langa noi. Daca in drumetia de anul trecut invatasem ce inseamna sa n-ai, acum am invatat ca nu e ok nici sa exagerezi cu “protectia”. Daca ai un rucsac incapator nu inseamna ca trebuie sa-l umpli pana la refuz, fiindca pana la urma tu il cari in spate (insa nu renunta la chestiile esentiale, desi pt mine toate erau “esentiale” – si nu e vorba de cosmetice si alte prostii la care v-ati putea gandi ca ia o fata!). Cu aceste lectii invatate, presupun ca in urmatoarea drumetie vom fi ok 🙂

Asadar, mergem noi si tot mergem, pana realizam ca ceva nu e bine: e prea lung drumul si nici urma de chei (care practic ar fi trebuit sa apara la scurt timp de la intersectie). Banuielile ne-au fost confirmate de un cioban care ne-a zis ca suntem pe drumul cel bun spre Buta, insa drumul asta e ocolitor si nu mai intra prin chei! Dezamagirea noastra era in crestere, fiindca vroiam sa vedem cheile alea cu orice pret! Asa ca ne-am interesat de primul drum care duce la chei, am ascuns rucsacii mari si grei in padure si am taiat-o pe o potecuta la stanga, care urma sa ne duca in 30 de minute inapoi in civilizatie.

Am coborat prin padure si am ajuns in chei si la complexul turistic Cheile Butii unde este foarte frumos. Am profitat de dotarile civilizate ale complexului, ne-am plimbat putin pe acolo si am taiat-o in urcus prin padure, pe drumul pe care trebuia de altfel sa urcam initial. Urcusul s-a dovedit destul de abrupt si ne-am gandit ca tot raul e inspre bine fiindca daca ar fi trebuit sa urcam pe aici cu bagajele in spinare, nu ne-ar fi fost prea bine pentru un inceput de drumetie. Putin mai sus de locul ascunzatorii, Alex a descoperit o stanca de pe care privelistea asupra complexului si a zonei iti taia rasuflarea. Am poposit cateva minute acolo, am mancat un baton energizant si ne-am indreptate spre drumul pe care il lasesem in stand-by…

Am mers mult, drumul era bun (forestier) si usor de parcurs (daca nu am fi avut chestiile alea in spinare, care ne-au obosit!). Cand ajunsesem in sfarsit sa ne plictisim de drumul forestier si sa speram ca vom da macar de vreo potecuta primejdioasa ca cele din drumetia de data trecuta, iata ca am dat de un damb pe care trona, printre brazi, cabana Buta. Am urcat pe cararea serpuita si pitita prin iarba, pana ne-am vazut sus. Era prima data cand urma sa dormim intr-o cabana montana in drumetia noastra si eram entuziasmati! 🙂

Un batranel cu barba alba si fata surazatoare ne primeste cu caldura si ne arata camera unde urma sa dormim. Eram foarte multumiti, asa ca am lasat totul inauntru si ne-am dus sa profitam de o seara frumoasa si o bere rece in mijlocul naturii. Micul bar al cabanei e bine aprovizionat si daca doresti, gazdele iti pot prepara si ceva de mancare. Nu a fost cazul, din moment ce noi insine ne puteam numi “departamentul aprovizionare”. Ne-am permis sa bem o bere doar fiindca eram la o cabana unde erau gazdele si cativa turisti, altfel nu va recomand sa beti alcool pe munte – scade vigilenta vertiginos si voi tocmai de asta aveti nevoie (in orice moment din zi sau noapte)!

Noaptea in camere, problema s-a schimbat nitel fiindca s-a facut rece si nu era pic de caldura. Eu sunt friguroasa din fire deci cred ca nu intra la “bile negre” faptul ca nu era foc, probabil pentru cei de acolo era inca vreme calda noaptea. Nu-i bai, mi-am pus un strat suplimentar de haine pe mine (ca doar aveam!) si am pus de-un somn. Noaptea evident m-am trezit ca “ard in flacari” si a trebuit sa dau straturile suplimentare jos. Deci per total a fost tare frumoasa sederea la cabana Buta.

Ziua 2: Buta – Saua Scorotei – ocol la asa-zisul “varf Piule” – Stana Scorota

Pentru a doua zi, planul era sa ajungem pana la Campusel, insa pe parcurs ne-am adaptat si am facut o alegere mai inteleapta: sa innoptam la o stana care stiam ca va fi in drum (totusi, nu degeaba sunt “marmota GPS” :D). Ideea a fost mai inteleapta fiindca practic nu ne-ar fi ajuns timpul sa ajungem la Campusel fara stress, iar noi vroiam sa ne simtim bine in munti (Campusel e un canton silvic, la sosea, deci practic ne-am fi intors in civilizatie urmand ca apoi sa urcam iarasi in munti pe un alt traseu). Pe de alta parte, ideea nu era asa grozava din alt punct de vedere: la stana ar fi putut cobora animale salbatice, tinand cont ca era septembrie si probabil urma sa fim singuri acolo (insa eu, care citisem manuale, nu m-am gandit la asta, dar s-au gandit baietii si… nu mi-au spus nimic, abia la intoarcere si-au expus temerile).

Am pornit de la cabana, am inconjurat un tarc de oi din apropiere si am inceput urcusul spre padure. Chiar inainte de a intra in desisul padurii am observat ca pe acea portiune aveam semnal la mobil asa ca am profitat de asta ca sa sunam acasa. Daca ieri ne plictiseam, azi situatia a stat altfel! Desi nu era in plan sa urcam si pe varful Piule, la Buta am aflat ca dureaza putin sa urci din sa pana pe varf (daca bine tin minte, 30 min), asa ca am zis ca vom face acest ocol (greseala nr 1) si ne vom schimba planul: campam la stana. Ajunsi aproape de sa, gasim un indicator care arata ca spre stanga e “Vf. Piule”, sageata fiind indreptata exact spre un colt abrupt si inalt de stanca din fata noastra. In nestiinta noastra geografica, am presupus ca ala era varful din moment ce era singura chestie pe care o vedeam inaltandu-se inaintea noastra. Vazandu-l atat de aproape si de mare, am presupus ca e mai ok sa lasam bagajele grele la baza indicatorului (oricum eram singurii turisti din zona, cei de la Buta tocmai coborau de pe munte), sa luam doar apa si cele strict necesare, sa escaladam varful si apoi sa ne intoarcem la indicator si sa continuam drumul. Eu nu aveam niciun chef sa fac ocolul, fiindca aveam deja ganduri sumbre legate de urcarea pe saua Scorota (intre timp am dezvoltat o fobie pentru orice tip de sa!) si stiam ca va fi obositoare pentru mine cu bagajul ala in spate. Dar baietii insistau sa vedem privelistea de pe varf, asa ca m-am lasat convinsa. Sincer, nu stiu cum de nu ne-am gandit ca, pentru a urca pe varf, ar fi trebuit sa fim deja in sa, iar noi mai aveam pana acolo…

La inceput am urmarit o mica potecuta, abrupta si pe grohotis, care parea ca duce spre varf, dar la un moment dat potecuta se “incapatana” sa tina drumul inainte cand pentru noi era “evident” ca vom lasa varful in spate daca continuam pe poteca. Asa ca am presupus ca poteca si marcajul duc mai departe pe traseu, de la varful Piule incolo, si noi vroiam doar sa urcam pe varf! Am parasit poteca (greseala nr 2) si ne-am aventurat iarasi pe drum nemarcat, dar care parea ca e scurt si duce la varf. Eu eram tare contrariata ca totusi nu exista poteca acolo, insa am presupus ca poteca ocoleste si ca sa economisim timp, am putea-o lua pe scurtatura (sa nu faceti asta niciodata!!!). Ne-am luptat putin cu buruienile si obositi am ajuns pe varf. Mare ne-a fost mirarea sa vedem in sfarsit de sus, unde ducea potecuta noastra: la adevaratul Vf. Piule care era intr-adevar un varf de munte, nu un ciot de stanca! Am stat sa ne tragem sufletele si sa privim peisajul care era intr-adevar frumos. Sincera sa fiu, oricat de rau ar suna, nu m-am bucurat foarte tare de peisaj fiindca facusem eforturi serioase sa urc acolo si acum eram rupta de obosita si ma astepta o sa in cale 🙁 E drept ca baietii au regretat ca ne-am urcat acolo, insa acum nu mai regret absolut nimic fiindca a fost o experienta frumoasa care ne-a invatat o noua lectie: sa nu te abati prea mult de la planul de acasa si sa nu confunzi un ciot cu un varf de munte! 😀 Partea cu “sa nu te abati de la traseul marcat” am crezut ca am invatat-o data trecuta in Valea Stanisoara, insa se pare ca n-a fost tocmai asa… dar cat traiesti inveti 😀

Sa urc saua a fost greu pentru mine, recunosc sincer ca daca mi-as fi dat unda verde la injuraturi, traiam toti trei experienta unei exorcizari ca-n filme! Dulapul din spatele meu efectiv ma sufoca si mai aveam un pic si scapam cateva lacrimi si suspine de li s-ar fi frant inimile celor doi baieti. Parte buna era ca din mers ciuguleam si afine, care erau foooarte bune si multe… mancarea ma calmeaza 😀 Privelistea de pe sa, mi-a readus buna dispozitie in suflet si optimismul! In vale, intr-un cadru mirific, se vedea asezata stana Scorota – refugiul nostru pentru la noapte. Eram tare obositi (cel putin eu) si mi-am dat seama ca sa poposim acolo la noapte a fost o idee buna. Nu va mai povestesc cum am coborat saua, fiindca probabil ma fac de minune, insa ideea este ca am gasit o modalitate neortodoxa de a cara dulapul la vale, fara sa-l duc in spate si… fara a fi nevoita sa-l arunc de pe sa pana in stana (ceea ce imi venea sa fac) 😀

Seara si dimineata petrecute la stana sunt unele dintre cele mai frumoase amintiri, au compensat tot chinul cu saua de dinainte (probabil saua aia nu e asa de greu de urcat daca nu esti obosit si ai un bagaj rezonabil). Cand am ajuns acolo am constata ca suntem singuri, ciobanii plecasera si lasasera bilet turistilor ca pot folosi stana. De afara, un cadru rustic minunat, inauntru o putoare de nedescris! Paul de la usa a strigat ca el nu doarme inauntru, ci are de gand sa probeze noul cort in fata stanii. Lui Alex i s-a parut stupid si un pic periculos (din cauza animalelor care ar fi putut veni) sa dormi afara, in fata unui refugiu cand il ai numai pentru tine. Eu m-am dovedit o oportunista hotarand ca acolo unde imi e mai cald acolo dorm! 😀 Mi-am spus ca-l ajut pe Alex la pregatit camera pentru noapte, insa in scurt timp am ametit din cauza mirosului si a mizeriei asa ca am abandonat problema hotarandu-ma sa dorm in cort. Inainte de culcare am mancat copios, am facut un foc mic de tabara si am privit cerul plin de stele pana tarziu…

Cortul cumparat si sacii de dormit au facut toti banii, am dormit regeste! In schimb, bietul Alex a avut o noapte agitata fiindca nu numai ca era straniu in stana aia goala dar mai misunau si soarecii. A fost o experienta interesanta pentru el, insa nu cred ca o va repeta curand 😀 Dimineata, am avut cel mai frumos mic dejun de pana acum, privind Soarele cum rasare de dupa crestele muntilor! 🙂

Ziua 3: Stana – Valea Scorotei – Cheile Scorotei – Campusel – barajul Valea de Pesti din Campul lui Neag

Pentru a treia zi a drumetiei planuiam sa ajungem la Campusel si de acolo sa pornim spre Piatra Iorgovanului (si parca stabilisem ca undeva intre cele doua repere sa campam peste noapte, nu mai stiu exact). Valea si cheile Scorotei au fost usor de strabatut, iar in apropierea soselei ne-am oprit sa cautam cateva pesteri fiindca zona era impanzita de ele. Eu m-am oprit sa ma odihnesc, fiindca de ieri ma supara o durere in spatele genunchiului drept. Baietii au cautat pesterile insa au gasit doar cateva dintre cele indicate pe harta. De acolo am pornit vreo 2 km pe sosea pentru a ajunge la ceea ce eu consideram (in ignoranta mea) “satul” Campusel.

La un moment dat am gasit niste oameni la gratare pe partea dreapta si niste speologi pe partea stanga a vaii… Stiam ca undeva la stanga e Campusel, asa ca ne-am dus sa intrebam. Ambele grupuri sustineau ca acolo este zona denumita Campusel si ca nu mai e altceva, si imi aratau si de ce: o cabanuta arsa trona pe marginea drumului, semn ca acolo fusese o casa de vanatoare sau ceva asemanator. Eu mi-am zis ca oamenii astia nu sunt limpezi la cap din moment ce eu in poze vazusem o cladire alba in buna stare si plin de lume in jur. Am insistat sa mai mergem putin, atat cat tinea soseaua (era un drum proaspat facut cu fonduri europene care ducea spre Herculane). In scurt timp s-a dovedit ca aveam dreptate, am gasit cladirea alba care era cantonul silvic Campusel, dar nici pe departe nu era vreo localitate acolo! Ne-am odihnit cateva minute si apoi am facut la dreapta pe poteca spre Piatra Iorgovanului. Ne-am dat seama ca urma un nou urcus in munti, rucsacii erau inca grei, eram obositi, pe mine ma durea genunchiul in special la urcus (presupun ca l-am fortat cand am urcat falsul vf. Piule si saua), innoptarea urma sa o facem pe un platou cam expus, singuri cu corturile si atunci am hotarat ca aici se opreste excursia noastra in munti, iar Piatra Iorgovanului ne poate astepta pentru o alta data.

Acum se punea problema camparii langa canton (acolo e inchis si nu ai voie sa campezi in incinta, dar e un loc bun pt asta peste drum), insa in urmatoarea zi cineva trebuia sa afle unde suntem si sa vina sa ne ia cu masina, fiindca de acolo si pana la urmatoarea localitate (Campul lui Neag) erau peste 25 de km si n-aveam de gand sa-i strabatem pe jos in conditia in care eram eu cu genunchiul (durerea se intensificase, desi nu aveam nimic umflat si ma frecam de zor cu Lioton gel si apa rece inca de ieri). Momentul in care m-am intunecat la fata a fost cand am vazut ca n-aveam niciun pic de semnal la mobile incat sa sunam acasa sa vina cineva dupa noi acolo, nu la Hateg. Norocul nostru a fost ca in timp ce ne intelegeam, a aparut ca din senin o masina care a parcat in curtea cantonului. Erau doi padurari care uitasera ceva acolo. Cred ca pe noi ne-au uitat!!! 🙂 Sa spuna cineva ca n-avem noroc!

Ne-au luat si ne-au lasat in Campul lui Neag unde am aflat ca este o zona superba langa barajul Valea de Pesti si ne-am spus ca vom innopta acolo. Am gasit cea mai frumoasa poienita pe care am vazut-o pana atunci, ne-am instalat veseli corturile si ne-am bucurat de foc, mancare si odihna. Acolo aveam semnal la mobil, asa ca am anuntat-o pe mama lui Alex sa ne ia de acolo a doua zi la ora pranzului.

Ziua 4: Campu lui Neag – Uricani – Petrosani – Simeria (cu masina, all inclusiv)

De dimineata, parca ne trezisem intr-un basm cu paduri fermecate si lacuri de cristal. In lumina zilei, poienita era ireal de frumoasa si lacul la fel. In asteptarea mamei lui Alex, am facut barcute din frunze si le-am lansat pe lac 🙂 Ca prin minune, durerea de la genunchi disparuse, asadar am intuit bine ca nu mi se intamplase nimic grav ci doar aveam nevoie de repaos si odihna, iar cel mai bun lucru a fost ca nu am continuat aventura si ne-am retras in linistea poienitei.

Am pornit spre sosea, voiosi dar nostalgici dupa zilele frumoase petrecute. Uitandu-ma la rucsacul lui Paul, i-am reprosat ca iarasi si-a legat securea de rucsac cu lama inspre el si l-am rugat sa o intoarca invers, fiindca Doamne fereste cade si se implanta securea in el! (da, am obiceiul de a face scenarii sinistre). La nici 5 m de sosea, cand nimeni nu se astepta, Paul cade ca o scandura pe burta, rucsacul greu peste el si… noi inmarmurim! Eu eram cu ochii pe secure si ma pregateam sa blestem momentul in care am cobit. Nu stiam daca sa radem sau nu, asteptam sa dea un semn ca e viu, insa in cateva secunde am auzit injuraturi si ne-am dat seama ca totul e ok. Ne-am pus pe ras linistiti, in timp ce Paul ne explica ca s-a gandit ca n-are sens sa-si mai faca sireturile la bocanci din moment ce mai aveam putin pana la masina :)) Vorba vine, multi “se ineaca ca tiganul la mal”…

Va invit sa urmariti filmuletul aici:
Retezat 2010 – episodul 2

Vizionare placuta! 🙂

In postarea urmatoare, am sa va povestesc o noua lectie pe care am invatat-o in noiembrie 2010 pe munte: cine se trezeste de dimineata, ajunge pe lumina acasa 😀

 

Share

Lasă un răspuns